Stii cum e sa o simti si sa te minti singur ca nu se poate, ca totul e bine? Stii cum e sa negi pana incepe sa te plezneasca peste tampla?
Eu nu am putut recunoaste nici dupa o luna, nici dupa trei, pur si simplu pentru faptul ca ma durea inca de pe atunci. Si stii cum e sa iti spuna ca lui/ei ii e bine si asa si asa? Ei bine, tie nu iti mai e bine in niciun fel. Si vorba unui foarte bun prieten: in primele zile dup-aia nu o sa mai stii de capul tau, nu o sa stii ce sa faci, nu o sa stii cum ai fi putut face sa fie totul bine, o sa vrei sa mori. Vreau deja toate astea dupa cateva minute…. Dupa cateva minute in care i-am dat de inteles cat de mult tin la el si el, fara niciun stres: mie imi e bine si asa si asa… depinde de tine. Si da, a depins de mine. Si innebunesc cand toate trebuie sa depinda de mine…
Vreau sa vina odata noaptea aia lunga, sa fiu pierduta, sa nu mai stiu de nimeni si nimeni sa nu mai stie de mine si nimeni , nici macar eu, sa nu mai stie nimic. Vreau sa fie totul ironic ca la inceput, dar… asta e un sfarsit.
Ab hinc, Ab initio.
( De aici inainte, de la inceput).
